Închinarea universităților

Istoria relației dintre universitățile românești și politică este grea și complicată. În general, arată urît, fiind plină de episoade penibile ori direct rușinoase. De la Carol al II-lea la Ceaușescu, există o tradiție dezagreabilă a închinării universităților noastre în fața puterii politice. Au fost vremuri grele pentru toată lumea. Dar vremea dictaturilor s-a încheiat. Cel puțin deocamdată. Acum, nici un șef politic nu mai poate abuza o universitate stabilind cine e rector, cine e decan, cine avansează în grad și cine rămâne asistent sau lector în eternitate, cine e dat afară sau cine e angajat.

Nici un șef politic nu mai poate obliga pe profesorii și pe studenții universității să se strîngă într-o sală, să-l asculte, să-l aplaude, să-i facă temenele. Nici un șef politic nu mai poate dispune cum vrea, pentru el sau pentru alții, de laurii academici. Și atunci, de ce universitățile noastre, astăzi blindate într-o autonomie consolidată, se închină, gingaș și fremătător, în fața cîte unei nulități care se întîmplă să fie ștab trecător pe ici, pe colo? De ce ai fi autonom în lege, dacă nu vrei să fii independent în spirit? Legea îți dă ce-ți poate da: autonomie. Dar dacă nu înțelegi autonomia ca o invitație la demnitate intelectuală și independență spirituală, pe care singur trebuie să le dobîndești, degeaba ai autonomia.

Ai zice că universitarii, pentru că au citit și au gîndit mai mult decît alții, știu deja cît de înșelătoare e politica și cît de caraghioasă este plecarea unei frunți care poartă lauri binemeritați în fața unui cap (de regulă, cam gol pe dinăuntru) acoperit cu o coroană de tinichea.

O clasă politică precară în toate cele, alcătuită, în general, din oameni fără nici un merit, face tot posibilul să-și drapeze gravele defecte cu roba și toca prestigiului universitar. Politicianul este ahtiat după orice nu ar fi putut niciodată dobîndi dacă nu ar fi fost politician: masterate, doctorate, conferințe cot la cot cu marii profesori universitari în aule pline de tineri, cărți și articole semnate (și nu neapărat scrise), cursuri (pe care „le fac” fără să treacă pe-acolo), invitații de onoare la festivități, diplome, poze etc. Îl înțeleg. Dar de ce universitățile îi oferă toate astea cînd, dacă nu i le-ar oferi nu ar pierde nimic, iar dacă i le oferă pierd ceea ce au ele mai de preț, mi-e greu să înțeleg.

Cazul Mircea Geoană

De la un timp, o stafie bîntuie universitățile din România. Nimic tenebros, mă grăbesc să precizez! Este un fel de stafie veselă, logoreică și inutilă – e stafia unui politician al zilelor noastre. De cum deschide gura, îl recunoști imediat: e dl Mircea Geoană. În ultimele luni, agenda universitară a dlui Geoană a fost bogată: în iunie, a fost la Universitatea Babeș-Bolyai, în iulie, la Politehnica bucureșteană și la Universitatea din Târgu Mureș, în octombrie, la ASE, acum cîteva zile, la Universitatea București. Dacă n-ai ști despre ce e vorba de fapt, ai zice că universitățile noastre se bat între ele să găzduiască o mare personalitate și profită grăbite de puținele momente disponibile din agenda sa doar, doar să le onoreze cu lumina gîndului domniei-sale.

Temele despre care e invitat să vorbească dl Geoană, cel mai adesea, sînt legate de NATO și probleme strategice. Pînă la dl Geoană, n-aș putea spune că am sesizat un interes sistemic al mediului universitar românesc de a găzdui pe șefii NATO în amfiteatrele lor. Poate că o fi avînd dl Geoană ceva mai special, o fi domnia-sa mai atractiv din punct de vedere academic decît predecesorii săi. Nu sînt universitar, nu știu, dar e clar că șefii universităților de la noi simt o compatibilitate aparte cu dl Geoană. Că o simt după ce le sună telefonul, după ce li se spune că ar fi util să o simtă sau o simt în mod natural, spontan, iarăși, nu pot ști. Dar că dl Geoană e un fel de ”darling boy” recent al universităților noastre, e clar. Asta spune multe nu atît despre dl Geoană, cît despre universități.

Știți că diavolul are un fel aparte de a lucra: întinde cîte unuia o capcană, nefericitul cade în ea fără să știe că a căzut, dar toți ceilalți văd căderea. Uneori, dl Geoană e pus să vorbească nu doar pe teme care se justifică prin ceea ce face acum, ci și pe teme care sînt funie în casa spînzuratului. Dl Geoană o face cu o dezinvoltură amuțitoare, singura lui mare calitate fiind aceea că poate înghiți cantități uriașe de penibil fără să i se schimbe cu un milimetru zîmbetul de pe față. De pildă, in 2018, la Universitatea de Vest din Timișoara, dl Geoană a vorbit despre ”Capcana mediocrității”. Domnia-sa fiind exemplul de școală al ascensiunii unei mediocrități într-o lume mediocră, o fi avut ce spune. Doar că, puteți fi siguri, omul vorbește despre mediocritate fără să se pună vreo secundă în cauză. Ironia alegerii unei asemenea teme cu un asemenea vorbitor de onoare este, totuși, enormă. Cum să n-o vezi?

Cînd am aflat că Universitatea București va alinia joi, 6 aprilie, cîțiva dintre cei mai prestigioși profesori ai ei într-o dezbatere cu tema ”Etica în momente de criză și schimbare profundă” și că vorbitorul principal e dl Mircea Geoană, am tresărit. Nu-mi pot imagina prezența dlui Geoană într-o dezbatere despre crizele eticii decît ca un caz de studiat. Dar, iată, dl Geoană nu era cazul de „etică aplicată”, ci chiar vorbitorul principal într-un panel care aduna mari profesori ai universității, parte a unui program la care mai participau și alți universitari cu realizări certe în ale filozofiei și eticii! Să nu-mi spuneți că nu zîmbiți, măcar. În ceea ce mă privește, n-am putut rata momentul. Am fost, am văzut, vă povestesc.

Dar, înainte de poveste, puțin context. Dl Geoană și-a făcut „staff”, și-a pus la lucru sponsorii, și-a activat relațiile și a pornit caravana să se aleagă președintele României. Asta știe, deja, toată lumea. Nimic rău, desigur. Oricine poate candida pentru orice – sîntem într-o țară liberă. Ca să recupereze ceea ce nu avea cînd a ratat, dl Geoană s-o fi gîndit că e bine să frăgezească electoratul academic și să uite de susținătorii mai vechi, precum dnii Vîntu sau Vanghelie. Foarte bine face. Poate că, dacă îl susțin rectorii, decanii, prodecanii, o să fie cu noroc, de data asta. Este o tactică electorală ca oricare alta. Cînd pornește urcușul pe amețitorul deal al Cotrocenilor, ca să cucerească Palatul acoperit cu aur și parfumat cu mir, omul o ia pe ce potecă simte el că-l scoate mai repede în luminișul din mult rîvnita Curte. Însă, generozitatea cu care universitățile noastre deschid ușa campaniei dlui Geoană este altceva. Poate dl Geoană să încerce ce uși se gîndește că i-or fi de folos. Dar unele dintre aceste uși ar trebui să-i rămînă închise. Ca de pildă, ușile universităților.

Mitocănia demnitară

De prea mult timp, s-a instaurat la noi o apucătură jignitoare. Universitari de prestigiu, oameni cu cariere în domenii importante, organizații de elită din toate domeniile, cheamă adesea cîte un politician important, zis și „demnitar”, la evenimentele lor publice. Omului i se dă onorul și cuvîntul, fiind plasat, mereu, „în vedetă”. Demnitarul vine, vorbește 10 minute, „ia” două întrebări, se scuză că are treabă și pleacă.

Acest comportament este o insultă la adresa celor care l-au invitat și, mai ales, la adresa celor alături de care a decis să apară. Dacă demnitarul chemat la Universitate alături de rector, de vicepreședintele Academiei (el însuși fost rector și eminent profesor), de decani, prodecani, șefi de departamente și, nu în ultimul rînd, de tineri cercetători, să fie parte la o „dezbatere” nu are timp să stea de vorbă cu ei, vorbește și pleacă, atunci acel demnitar este, intelectualmente vorbind, un mitocan. Doi „demnitari” au fost prezenți la dezbaterea care a avut loc joi, 6 aprilie, în amfiteatrul Mihăilescu al Universității bucureștene și amîndoi s-au comportat așa. Amîndoi au vorbit și au plecat, cerîndu-și scuze că „au treabă”. Dezbaterea la care au venit, se pare, i-a oprit din treaba lor foarte importantă. Dacă aveau treabă, puteau foarte bine să nu vină. Demnitarii nu au avut timp de „dezbatere”, au avut timp numai să vină și să lumineze adunarea. Deja, de la un nivel politic în sus, nu mai dezbați, că nu mai ai timp: vorbești, doar.

Omul de nimic, cînd ajunge demnitar, se crede un fel de Dumnezeu vorbind de pe Munte. Toți ceilalți ar trebui să fie onorați de binecuvîntarea pe care le-o dă trecerea lui grăbită prin fața ochilor lor! La evenimentul de la Universitatea București, după cum se vedea în anunțul public, dl Geoană era membru al unui panel care trebuia să dezbată. Dacă mai știm ce înseamnă un panel, atunci e de spus că nu a fost așa. Dl Geoană a intrat în sală, precedat de mica sa armată electorală („oamenii de presă” și „oamenii de organizare”, ca în orice „staff”), a vorbit, a „luat” două întrebări comode și a plecat. După el, a ieșit precipitat și „stafful” și s-a luminat sala: o treime din asistență erau trupeții aspirantului la președinție. Rapid, a făcut la fel și al doilea demnitar. Au rămas în sală, să dezbată în urma lui, filozofii și eticienii, profesorii Universității și studenții, între ei. Au urmat intervențiile dlor profesori Mircea Dumitru și Marian Preda. Remarcabile amîndouă! Faptul că nu s-au referit deloc, nici măcar pe departe, la ceea ce bălmăjise, țopăind printre banalități, dl Geoană a fost, pentru mine, încă o dovadă că prezența secretarului general adjunct NATO la această dezbatere a fost exact din categoria „nuca în perete”. E neclar ce a cîștigat Universitatea invitîndu-l și ce ar fi pierdut dezbaterea dacă nu l-ar fi invitat.

Tristețea observației mele, însă, nu vizează „demnitarul”, ci Universitatea. Dacă ești o mare universitate a țării, inviți pe cineva la o dezbatere, să facă dintr-un panel alături de mari profesori, omul spune „vin, vorbesc 10 minute și plec” și accepți, cred că nu îți dai bine seama ce reprezinți și cine ești. Dacă accepți acest răspuns la acest gen de invitație, înseamnă că nu respecți ideea de dezbatere, că nu te respecți pe tine, că nu respecți pe profesorii tăi, în primul rînd pe cei care sînt în acel panel, dar și pe cei care sînt în sală. Crede cineva că dacă dl Geoană ar fi invitat să participe la o dezbatere în format panel la o mare universitate a lumii, ar vorbi singur 10 minute, ar „lua” singur două întrebări și ar pleca? La București, la Universitate, își permite. I se permite. De fapt, își ia singur permisiunea. Repet, în acest context nu mă interesează prea mult dl Geoană, mă interesează Universitatea București. Respectabilitatea și reputația Universității București este infinit mai importantă pentru România decît 10 funcții ca ale dlui Geoană. Sper că diriguitorii Universității sînt de acord cu asta și sper că și alți șefi de universități înțeleg că au pe mînă ceva cu mult mai valoros pentru națiunea română decît funcția actuală sau visul intangibil al dlui Geoană.

Ce a vorbit

Dl Geoană e nul din punct de vedere academic. Greu de găsit subiect academic în care dl Geoană chiar să aibă ceva, cît de puțin, de adăugat. Asta se știe și, sper, nimeni nu o tăgăduiește. Dl Geoană are calitățile sale, desigur, dar printre acestea nici una nu e relevantă pentru o universitate. Lasă că doctoratul său, obținut pe cînd era ministru de externe în funcție, e greu de explicat în termenii efortului de cercetare și redactare specific unei asemenea împliniri academice. Oricine a făcut un doctorat corect, indiferent că-l iubește pe dl Geoană sau nu, știe la ce mă refer. Nul fiind și de-a dreptul incompetent în materia dezbaterii la care a fost invitat, dl Geoană a vorbit, totuși. Ce a spus? Banalități graseiate cu gesticulație de „speaker” încercat. În substanță, a transmis gînduri și observații dintre cele de care e plin Facebook: că România e în cel mai bun moment al ei, dar e vulnerabilă pentru că îi pleacă tinerii; că trebuie să avem grijă la inegalitățile sociale; că democrația liberală e amenințată de alde China; că educația e baza tuturor lucrurilor; că tehnologia progresează uimitor, dar să fim atenți că e și bună și rea; că e greu să reglementezi avansul tehnologiilor fără să sufoci creativitatea; că românii nu mai au încredere în instituții; că avem probleme cu busola morală (neclar dacă s-a stricat sau nu mai e deloc); că pendulul s-a mișcat „firesc” de la individualismul post-comunist la mai multă grijă pentru ceilalți; că trebuie să găsim un nou model de dezvoltare; că viitorul e cumva, dar nu știm cum etc. Plus, ceva platitudini despre lideri – rumeguș de genul „liderii sînt oameni cu viziune, valori și dragoste de semeni”. Pe lîngă acestea, au mai fost cîteva laude de sine spuse modest, normal, așa, ca de la om la om, au mai fost unele momente de emoție patriotică („îmi pasă de țara mea”) și obligatoriile lingușiri ale asistenței, conform manualelor din genul „cum iei voturi în 3 pași”.

În general, după ce vorbește dl Geoană, nu rămîi cu nimic. Neîndoielnic, unora le place. Multor oameni le place nimicul. În orice caz, e imposibil ca dl Geoană să te pună pe gînduri prin ceea ce spune. Prin ceea ce este, însă, da.

Acoperirea

Este de spus că, atît înainte de această dezbatere, cît și în timpul ei, după ce dl Geoană și-a luat „stafful” și a plecat, prezența domniei-sale în acest cadru a stîrnit unele controverse. Nu o să spun numele celor care au contestat invitarea lui, argumentînd că e o campanie politică inadmisibilă în Universitate, și nici numele celor care au apărat acerb decizia de a-l invita. Ce pot spune este că discuțiile între universitarii specializați în etică și în filozofii sînt cam ca cele dintre noi, oamenii de mijloc. De pildă, deși știu mai bine decît oricine că argumentul ad hominem e logic falacios și moralmente detestabil, profesorii nu se dau în lături să-l manevreze viguros unii împotriva celorlalți. Deși știu să recunoască și să demaște ipocrizia, profesorii practică, în polemicile dintre ei, ipocrizia în forme stupefiant de rafinate. Deși stăpînesc toate criteriile să discearnă între competență și incompetență, profesorii pot produce o asemenea confuzie a competențelor de pleci clătinîndu-te, fără să mai înțelegi nimic.

Printre argumentele celor care au susținut că nu e nimic în neregulă cu invitarea dlui Geoană la o dezbatere academică despre etica în vremuri de criză au fost acelea că „în acest moment nu e candidat la nimic” și că „e secretar general adjunct NATO”. Naivitatea jucată în primul argument te lasă mut. Îți vine să reacționezi imediat: „Hai, domnule profesor, dă-o-ncolo, chiar sîntem proști și nu pricepem nimic din ce vedem?”. Trec peste acest argument un pic jenat, care ne insultă inteligența, cîtă avem și noi. Dar merită să ne oprim asupra celui de-al doilea argument. Omul e secretar general adjunct NATO, ceea ce în sine e suficient ca să fie invitat în orice universitate și să vorbească despre orice. E evident că dl Geoană își folosește funcția ca un fel de șperaclu universal cu care deschide toate ușile. Ba chiar speră că va deschide suficiente uși ca să cîștige alegerile în 2024. Poate da, poate nu. Vom vedea. Cert, însă, ușile universităților au cedat ușor. În lumea universităților din România, secretarul general adjunct NATO este nu doar acceptabil, e chiar dezirabil să se adreseze oricînd vrea, pe orice temă, indiferent dacă omul cu funcția este, academic vorbind, dubios sau merituos, dacă intelectualmente e valid ori nu, dacă e competent sau incompetent în materia în care „treaba” îl lasă să vină să vorbească.

Mai departe

Nu mă îndoiesc că dl Geoană își va duce mai departe, nestingherit, campania electorală în universitățile românești, sub acoperirea funcției sale de acum. Vor exista peste tot, printre universitarii noștri, oameni care, după un telefon sau spontan, își vor da seama că-l susțin să devină Președintele țării și îi vor deschide ușile amfiteatrelor, cu plecăciune, pe motiv că „e secretar general adjunct NATO”. Acum 40 de ani, universitățile complet lipsite de autonomie deschideau ușile în aceeași necondiționată manieră indiferent cui era secretar la CC al PCR. Acum, ca și atunci, nu contează, deduc, cine e și ce are de spus omul cu funcția.

În unele domenii, autonomia ori chiar independența acordată prin lege și strașnic păzită de proceduri a produs un efect pervers: cînd nu o aveam, eram obligați să ne închinăm puterii, acuma, că sîntem autonomi/independenți, ne închinăm cui vrem noi. Ideea, însă, că s-ar putea să ai autonomia ca să nu te mai închini, nu ne trece, încă, prin minte. Ei, uite, asta e o dezbatere la care aș asista. Poate că o va organiza vreo universitate, fără să-l mai invite ca vorbitor principal pe dl Geoană.