Calendarul zilei 18 ianuarie: 202 de ani de la declanșarea Revoluției Naționale a lui Tudor Vladimirescu
Pe 18/19 ianuarie 1821, Theodor (Tudor) din Vladimir (județul Gorj) , însoţit de 30-40 oameni înarmați, a părăsit Bucureştii şi la 22 ianuarie și-a stabilit cartierul general la Mănăstirea Tismana, una dintre cele mai întărite poziții din Oltenia, declanșând astfel, ceea ce va fi numită în istorie, Revoluția de la 1821.
La 23 ianuarie a rostit la Padeș proclamația pe care a conceput-o la Tismana cu ajutorul căreia a reușit să ridice la luptă toată Oltenia şi să-şi constituie o armată de tip popular căreia nicio forță locală nu i-ar fi putut rezista. Proclamația de la Padeș are un puternic caracter național și social, mesajul central și subînțeles fiind acela al eliberării Țării de către domnitorii fanarioți și străini în general, inclusiv cei cărora le era subordonată ierarhic, Biserica Ortodoxă.
Este foarte important de menționat că revolta lui Tudor nu a fost una împotriva boierimii sau Bisericii, așa cum s-a speculat în comunism, cel mai bun argument în acest sens fiind faptul că întreaga mișcare fusese plănuită cu boierii din Partida Națională, care l-au ales eroul gorjean pentru a conduce. În ceea ce privește credința lui Theodor, așa cum se semna comandantul, menționăm că steagul său de luptă era unul creștin-ortodox: avea în centru Sfânta Treime, flancată, la stânga, de patronul său duhovnicesc, Sf. Theodor Tiron și la dreapta, de Sf. Gheorghe Purtătorul de Biruință.
Conducătorul însuși provenea din Mica Boierime: avea o moșie în satul Vladimiri, fusese vătaf de plai, echivalentul subprefectului de azi, în Mehedinți, făcuse o avere frumoasă din negoțul cu vite și dovedise reale calități de lider în războiul ruso-turc din 1806 – 1812. Atunci, Tudor Vladimirescu a luptat ca voluntar în armata rusă, unde a primit rangul de locotenent și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir.
Ridicarea românilor s-a produs în contextul în care Poarta Otomană se confrunta cu revolte ale sârbilor conduși de Miloș Obrenovici, ale grecilor din Peloponez și din insulele egeene, precum și cu răscoale ale bulgarilor și albanezilor.
Bazându-se pe ţăranii liberi şi pe mica boierime, Tudor Vladimirescu a organizat oştirea revoluţiei, denumită „Adunarea norodului”, care a constituit începutul actului de constituire şi modernizare a armatei române. În structura oştirii lui Tudor intrau principalele arme ale vremii: infanteria, cavaleria, artileria şi unele elemente embrionare de geniu şi logistică.
Beneficiind de experiență militară, Tudor și-ar organizat armata ca o structură ostășească autentică, scrie Generalul-maior(r) Ilie Gorjan:
„Infanteria era structurată pe regimente, fiecare a câte 1000 de luptători, puşi sub comanda unui polcovnic (colonel). Regimentul cuprindea 10 companii a câte 100 de oameni fiecare, conduse de un căpitan ajutat de un ceauş.
Cavaleria, alcătuită în majoritate din arnăuţi şi panduri, era organizată pe escadroane, cuprinzând fiecare între 50 şi 200 de luptători.
Artileria a avut de la început două tunuri, apoi şapte, dintre care trei erau de provenienţă suedeză. Comandantul artileriei a fost numit căpitanul Ienache Cacaleţeanu.
Subunităţile de geniu, compuse din structuri de fortificaţii şi elemente de asigurare a marşului, au efectuat lucrările de întărire din zona subcarpatică a Olteniei şi au consolidat taberele de concentrare de la Bucureşti şi Ţânţăreni.
Tudor Vladimirescu a mai creat structuri de logistică însărcinate cu asigurarea resurselor de muniţii, armament, echipament, hrană, furaje etc.
Instrucţia trupelor s-a executat permanent, atât în taberele de la Cotroceni, Ţânţăreni şi Slatina, cât şi în timpul deplasării forţelor de la un obiectiv la altul, sub îndrumarea şi controlul lui Tudor Vladimirescu, acordându-se atenţie pregătirii individuale, instrucţiei tragerii cu armamentul de infanterie şi însuşirii procedeelor de luptă corp la corp cu şi fără armă”.
La 28 februarie 1821, oastea lui Tudor, cu un efectiv de 8.000 luptători (6000 pedeştri, 2000 călări şi 3 tunuri) a început deplasarea spre Bucureşti, folosindu-se de detaşamentele de siguranţă în faţă şi echipe de siguranţă a flancurilor şi spatelui. La 21 martie, Tudor a intrat în Bucureşti şi s-a instalat în tabăra de la Cotroceni, pe care a întărit-o şi transformat-o într-un puternic centru fortificat, în măsură să reziste timp îndelungat. Tudor va rămâne aici până la 15 mai, guvernând ţara ca un autentic conducător revoluţionar. Adresându-se poporului, a spus: „Am hotărât să ocârmuiesc pe toţi cei care au încins arme din partea a tot norodul, spre zdrobirea şi încetarea a vericăruia jaf şi nedreptate ce aţi cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce au stătut”.
Tudor a început imediat tratativele cu boierii din Divanul ţării încheiate la 23 martie prin semnarea „cărţii de adeverire”, prin care se instituia un regim politic nou, bazat pe o dualitate a puterii: cea a lui Tudor, reprezentantul „Adunării norodului”, deţinător al conducerii într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, şi cea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuţii politice şi administrative definite prin „jurământul lui Tudor” din aceeaşi zi, 23 martie. Între timp, Alexandru Ipsilanti, liderul societății masonice „Eteria” trecuse Prutul şi intrase în Iaşi, unde fusese bine primit, atât de voievodul Mihai Şuţu, cât şi de mitropolitul Veniamin Costache. Ipsilanti conduce o mică oaste compusă din voluntari, dar şi din elemente nedisciplinate puse mai mult pe jaf decât pe luptă. Alexandru Ipsilanti a început înaintarea spre Bucureşti, convins fiind că în urma sa îşi vor face apariţia trupele ţariste, aşa cum rezulta din sprijinul dat până atunci, atât de consulul general rus de la Bucureşti, cât şi de autorităţile ţariste din Odessa şi oraşele de pe coasta de nord a Mării Negre. Dar lucrurile n-au stat deloc aşa, dimpotrivă, la 17 martie a apărut într-un oficios austriac un comunicat prin care se anunţă că şeful ofensivei va fi scos din serviciul Rusiei şi i se face cunoscut că maiestatea sa imperiala dezaprobă în chip formal acţiunile sale şi să nu se aştepte niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei.
Din „Istoria militară a poporului român”, aflăm:
În ceea ce-l priveşte pe Tudor, dezavuarea acţiunilor sale se produsese mai întâi printr-un mesaj adresat consulului general rus din Bucureşti, fiind explicabilă atitudinea Rusiei, deoarece Sfânta Alianţă, al cărei membru era, dezavua orice mişcări revoluţionare. Aşa se explică de ce, în aceste condiţii, Tudor da un jurământ în faţa boierilor la 23 martie prin care se obligă „că nu voi cugeta, nici de faţă, nici prin chip de viclenie asupra vieţii şi a cinstei cuivaş din patrioţii mei sau asupra răpirii averii sale” şi de ce boierii la rândul lor, i-au dat aceea „carte de adeverire” prin care se declară că „pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”. După sosirea lui Ipsilanti la Bucureşti, Tudor a căutat o înţelegere cu acesta, dar singurul punct de vedere comun a fost controlul de către Ipsilanti a judeţelor de la nord până la Olt şi de către Tudor a celor din sud şi Oltenia întreagă. Apoi a început negocierile cu turcii, sperând să determine Imperiul Otoman să recunoască revendicările al căror exponent se făcuse. Rezultatul negocierilor cu aceştia a fost negativ, întrucât turcii i-au pus lui Vladimirescu nişte condiţii inacceptabile: dizolvarea oastei sau atacarea cu ei a oastei eteriste.
Istoricul Florin Constantiniu, în volumul „O istorie sinceră a poporului român”, notează:
Turcii, începând cu 31 martie, au ocupat capete de pod la Calafat, Giurgiu şi Călăraşi, iar la 1 mai au pătruns în Ţara Românească pe trei direcţii: 6000 de luptători au înaintat de la Brăila spre Moldova, 10000 de infanterişti şi 4000 de cavalerişti au pornit de la Giurgiu şi Siliştea spre Bucureşti, iar 7500 de oameni au atacat Oltenia din direcţia Ada Kaleh, Vidin, Lom şi Rahova. Realizând superioritatea trupelor otomane în efective şi armament şi neputându-se bizui pe nicio cooperare cu eteriştii, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştii la 15 mai cu 5000 de panduri şi 1000 de arnăuţi, îndreptându-se spre Piteşti într-un dispozitiv clasic de marş
Concomitent cu marşul spre Oltenia, Tudor a purtat negocieri cu turcii prin corespondenţă, sperând în obţinerea măcar a unei părţi din revendicările sale, însă corespondenţa a fost interceptată de eterişti, care, înspăimântaţi de înaintarea otomanilor, au decis să împiedice accesul pandurilor spre Oltenia. De aceea, Ipsilanti a hotărât să-l ucidă pe Tudor. A luat această decizie într-o conjunctură favorabilă, întrucât în oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor şi ostaşii săi: disciplina severă, absenţa unor beneficii şi perspectivele întunecate subminaseră încrederea pandurilor în el. Tudor Vladimirescu a voit ca toţi căpitanii să-şi formuleze în scris totala lor subordonare faţă de el, dar patru au refuzat . Blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul din tabăra eteristă, care ocupau podul peste Argeş, Tudor a mers la Goleşti, unde a executat pe unul dintre căpitanii recalcitranţi.
Comandantul eterist a venit în tabăra lui Tudor, şi, după ce a prezentat pandurilor corespondenţa acestuia cu turcii, l-a arestat, fără ca vreun pandur să încerce măcar să-şi apere conducătorul. El a fost dus la Târgovişte, torturat şi ucis. Regretabilă atitudinea lui Tudor Vladimirescu pentru că, având o oaste mult superioară celei eteriste, putea să-i înfrângă foarte uşor. O demonstrează aşezarea trupelor de către Tudor în dispozitiv de luptă cu pedestrimea dispusă în careu, în centrul acestuia tunurile şi muniţia, pe cele două laturi era dispusă cavaleria, iar în faţa pedestrimii erau aşezaţi 200 de cazaci. Careul format din pedestrime, închizând în interior tunurile, carele cu muniţii, materiale de geniu, provizii şi cu alte lucruri necesare ducerii luptei, era o formaţie care putea să facă faţă atacurilor din orice direcţie şi în special atacurilor cavaleriei eteriste. Cavaleria de la flancuri proteja careul şi servea în acelaşi timp ca element de manevră, cu care comandantul putea acţiona, în funcţie de situaţie, în timpul ducerii luptei. Cazacii aveau misiunea desfăşurării unor acţiuni de hărţuire până la angajarea bătăliei decisive, bătălie care, din păcate, n-a mai avut loc.
După moartea lui Tudor, pandurii n-au încetat să lupte cu turcii. Sub conducerea lui Ioan Solomon cel care fusese numit de Tudor comandantul pandurilor din Oltenia, pandurii au înfruntat pe turci la Zăvideni, în apropiere de Drăgăşani în ziua de 26 mai. Angajând lupta într-un raport de forţe total nefavorabil şi într-un teren neindicat, pandurii lui Solomon au fost încercuiţi. Pentru a nu fi nimiciţi, s-au văzut nevoiţi să iasă din încercuire şi să se retragă spre Râmnicu Vâlcea în noaptea de 26 spre 27 mai. Ulterior, Solomon i-a trimis pe panduri la casele lor, iar el s-a retras în Transilvania. Gruparea principală a oastei lui Tudor, în ziua de 22 mai, sub comanda lui Hagi Prodan şi D. Macedonschi, s-a deplasat la Piteşti, iar la 25 mai a început marşul pe itinerarul Piteşti, Făgeţelu, Câmpu Mare, cu misiunea de a trece Oltul şi de a intra în luptă cu turcii din raionul Craiova. În timpul marşului au aflat că în apropiere de Drăgăşani se află 3000 de turci, informaţie care i-a determinat să se dispună la Vultureşti, jud. Vâlcea, în noaptea de 27 spre 26 mai unde au întocmit un plan de acţiune constând în: trecerea Oltului prin surprindere în raionul Drăgăşani; executarea unei acţiuni demonstrative de către un detaşament uşor care urma să atragă şi să angajeze forţele turceşti la câţiva kilometri nord de locul de trecere, în zona localităţii Călina. În lupta ce a urmat, cu toate că turcii au suferit pierderi mari, din cauza raportului de forţe ce le era nefavorabil, pandurii au fost înfrânţi şi s-au retras spre Râmnicu Vâlcea, fără ca turcii să treacă la urmărire.
Chiar dacă Revoluția sa a fost înfrântă, idealurile lui Tudor Vladimirescu au triumfat. Regimul fanariot a fost înlăturat, țara a fost condusă din nou de domni români, iar reformele cerute de el au fost înfăptuite, însă treptat, în decurs de câteva decen