Ce putem învăța de la secolul lui Eminescu?!

Asistând recent la o conferință online, înainte de începutul propriu-zis al acesteia, vorbitorul a stat la o discuție relaxată cu gazda evenimentului. Printre altele, a spus că la facultatea la care predă, doar vreo 20% din studenți sunt realmente interesați de cursuri și de domeniul în care au intrat, mulți renunță pe parcurs și doar jumătate ajung efectiv să își dea licența. Apoi a vorbit despre biblioteca facultății, unde un fapt bizar i-a fost confirmat de bibliotecari: de câțiva ani, nu foarte mulți (4-5), sălile și-au pierdut foarte mulți cititori.

Același fenomen se petrece la frumoasele săli de la BCU București, sediul central, care în sesiune erau arhipline, dar aveau mulți cititori și în mod regulat. Despre cauzele acestor fenomene, se poate vorbi îndelung. Și, probabil, pe alături cu adevărul, în afara unor studii și documentări serioase. De pildă, ce s-a întâmplat în decurs de 4-5 ani? Sau ce s-a întâmplat în învățământul preuniversitar, astfel încât de ceva timp avem un alt profil al studentului?

Din păcate, profesorii universitari uită destul de des că felul în care arată studenții lor este fasonat de felul în care cu toții am permis să arate sistemul preuniversitar. Poate că suntem aici din pricina reformei curriculare din 2016, de pildă, de la gimnaziu. Sau poate că există cauze mai numeroase. Ca să speculăm despre concurarea lecturii de către internet, ceva ne spune totuși că ne-am înșela. E un fenomen deja cu vechime, suntem imersați în internet de ani buni, nu doar de 4-5. Și atunci? Poate că totuși acei studenți absolvenți înainte de 2017 au apucat să petreacă o copilărie timpurie fără tabletă, telefon și asta aduce o diferență fundamentală? Este o ipoteză și calculele de cronologie ar sprijini-o. Sau poate mai avem și altceva: trecând timpul, au plecat dintre noi din ce în ce mai mulți intelectuali autentici, oameni de cultură formați în acel spirit al cercetării asidue, al numeroaselor ore de bibliotecă, al unui volum scos cu răbdare, după trudă reală. Nu cred că e o afirmație malițioasă și contrară faptelor aceea că mulți din intelectualii tineri de azi se risipesc în sterile polemici de internet, postează enorm și nesemnificativ, se lasă seduși, ca niște adolescenți, de rețelele de socializare, oferind acestora un timp pe care, prin potențialul și talentul lor, l-ar putea fructifica mult mai bine. Și astfel rămânem treptat fără o generație călăuzitoare, care, cu toate defectele sale sau cu toată eterogena ei compoziție, avea meritul de a se fi format în timpuri mai tihnite și în care studiul real ocupa o poziție mult mai importantă decât azi.

Cu acest început cam pesimist, aș întreba: mai are deci sens să ne gândim la Eminescu astăzi? Sau la ziua culturii române, pe care o serbăm pe15 ianuarie? Dacă nici măcar studenții nu mai citesc? Dacă bibliotecile ni se golesc?

Din experiența la catedră, am tras totuși o concluzie reconfortantă: mulți elevi ajung să spună că o carte le-a plăcut foarte mult, ajung să scrie texte bune despre ea sau să vorbească entuziast despre paginile parcurse. Și atunci? Se pare că este nevoie doar să (re)creăm un context, să reajungem la lectură, și atunci ea ne va plăcea și ne va da totodată un sentiment de sens, de bună utilizare a timpului. Aspectul este valabil și pentru cei mai tineri dintre cititori, cărora câte un profesor sau părinte le creează contextul în mod coercitiv (citești pentru o evaluare), în speranța că, dând de acel gust al lecturii, copilul de altădată va deveni adultul care are o carte pe noptieră sau citește din curiozitate, mergând la cea mai solidă sursă de informație a umanității. Pentru că nu internetul este această solidă sursă de informație, ci, în continuare, cartea.

Ca să nu cad deci în greșeala tocmai denunțată, aș spune că despre Eminescu, la ceas aniversar, cel mai bine ne putem informa răsfoind un volum de poezie. Sau apelând la biografii celebre, precum cea a lui G. Călinescu (“Viața lui Mihai Eminescu”), ori splendidele amintiri consemnate de Ioan Slavici sau de Teodor Ștefanelli. Ca să înțelegem epoca în care a trăit Eminescu, putem merge spre “În intimitatea secolului XIX”, de Ioana Pârvulescu, carte foarte bine documentată, dar scrisă cu vervă și talent literar, ca și un bun dozaj între informație și comentariul personal. Tot de antropologie și istorie culturală, ajutându-ne să ne lămurim asupra epocii, sunt cărțile Victoriei Dragu Dimitriu: “Povești cu cenacluri vechi din București”, “Povești ale doamnelor din București”, “Povești ale domnilor din București”.

O altă carte apărută recent la editura Vremea poate reprezenta o frumoasă supriză pentru cititor: “Povești din Bellu”, de Cristiana Trică. Nu ar fi deloc fără folos să fie inclusă în vreo bibliografie școlară, fiind și foarte educativă: ne istorisește fie vieți admirabile – paginile despre Elena Dalles par desprinse din “Viețile sfinților” (așa da), fie vieți de ticăloși (așa nu), fie ne arată exemplul unor oameni, care, chiar și atunci când au pierdut enorm (averi și, mai ales, oameni dragi) reușesc să rămână oameni, să lupte, să facă bine și să nu își piardă rațiunea. Când ne gândim la Ștefan cel Mare, care a îngropat atâția membri ai familiei, ne cutremurăm: tatăl său, Bogdan al II-lea, asasinat la Reuseni (unde fiul va ridica o biserică), două soții, patru copii. Și totuși Ștefan cel Mare nu s-a retras în vreun cotlon al minții sale, așa cum ne avertizează psihologia că se poate întâmpla după un doliu intens. Era însă, cel mai probabil, meritul unei conștiințe profund creștine, care ne învață că există viață veșnică, precum și iubire veșnică, pe care moartea nu o poate suspenda. Elena Dalles (sus menționată) și-a îngropat și ea soțul și toți cei trei copii, ce aveau vârsta de doi ani, 17 ani, respectiv 35 de ani (băiatul, Ioan Dalles, strălucit avocat și mare filantrop, ca și mama sa).

Cu toate acestea, Elena Dalles și-a dus demn menirea mai departe, cu o viață în slujba binelui, ca întotdeauna: a construit școli, a ctitorit biserici, a ajutat copii, a înzestrat tineri la nuntă (cu vite și materiale de construcție, consemnează istoria). Iar testamentul său a fost numit unul “mistic”, prin altruismul cu care a fost redactat. Moșia din Dâmbovița a fost împărțită țăranilor (au primit câte un lot, iar cei care au luptat în Primul Război – două loturi), a lăsat bunuri și imobile rudelor, a donat mult Academiei Române (terenuri în București, în special), cu rugămintea de a se construi fundația Dalles. Iată cum sună această dorință a ei:

„Las și leg Academiei Române, casele cu tot cu locul lor, adică întreg imobilul din București, strada I.C.Brătianu nr 12, precum și casele cu tot locul lor, adică întreg imobilul din București, strada Eugen Stătescu nr 4 cu următoarea destinațiune: din tot ce se va prinde din veniturile lor până la efectuarea exproprierilor proiectate pentru lărgirea stradei I.C.Brătianu în bulevard (…) se va forma un capital, din care cu o mică parte, cel mult 10% se va forma un fond al cărui venit va fi destinat pentru întreținere, iar cu restul capitalului în termen de doi ani de la efectuarea exproprierilor, după ce se vor dărâma și toate construcțiile ce ar mai rămâne după exproprieri, se va construi în mijlocul terenului rămas, o clădire frumoasă și încăpătoare, după planul ce va hotărî Academia, însă așa fel ca să poată avea sălile necesare pentru expozițiuni artistice de tot felul: de pictură, de sculptură, de aarhitectură, de țesături și cusături naționale etc; apoi pentru examene și audițiuni de muzică și declamație; și în fine pentru cursurile sau conferințele Asociațiunei Universităței populare din București, cum și a altor instituții ce s-ar înființa în menirea de a se forma caracterele cetățenilor români pentru cultivarea și educarea lor sufletească.”

Dar cartea Cristianei Trică nu prezintă doar povești admirabile. Ea adună între paginile sale și istorii scandaloase, despre infidelități, jocuri de noroc, înșelăciuni, corupție, descendenți de mari familii boierești care au adus pată numelui purtat. Și toată atmosfera asta de secol XIX, cu politicieni corupți și femei frivole, cu bogătași care consumau la dejunul duminical câte 12 feluri de mâncare și 6 feluri de desert – totul îi era desigur cunoscut și lui Eminescu. Ziarele denunțau, saloanele vuiau, iar Eminescu scria amar în “Ai noștri tineri”, “Epigonii” sau în “Scrisori” despre toată această cangrenă socială. Ca dovadă că viciul și virtutea au conviețuit dintotdeauna. Și ca apel pentru deznădăjduiții bine intenționați de azi: nu renunțați să faceți binele acolo unde viața v-a așezat, dar fără a vă pierde liniștea sufletească. Uneori, liniștea e cel mai bun medicament. Și fiecare va da socoteală pentru sine însuși (nu pentru ce semnează guvernul sau ce votează parlamentarii, deși asta nu înseamnă că nu suntem chemați la reacție), străduindu-se să păstreze armonia și busola binelui, dar fără idealisme și naivități. Răul există dintotdeauna și, chiar și atunci când trecutul ne oferă numeroase modele demne de admirat, trebuie să fim conștienți că același trecut are și petele sale, uneori extrem de întunecate. Ca atare nu are sens să pierdem liniștea sufletească, atât de necesară rugăciunii, lecturii, legăturii cu cei dragi și cu noi înșine.

Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ș-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.

La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustață,
Ducând în dinți țigara lungăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.
Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce au uitat pân’ și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.

(M. Eminescu – Ai noștri tineri)