Autoritarienii
Există voci publice, din rândul intelectualității de toate riturile ideologice, „liberală”, „conservatoare”, de „stânga”, care susțin restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale, de pildă al celui la liberă exprimare.
Așa cum a fost și în pandemie, justificarea reprimării celor care „dezinformează” se face în prezent tot prin invocarea unei stări de excepție – cea a războiului din Ucraina și a „asaltuluI” Rusiei lui Putin asupra Vestului.
Un caz concret al acestui model de gândire a fost recent, când subiectul canalului Bâstroe a devenit criteriu de departajare între „putiniști” și „loiali” (ai structurilor euroatlantice). Cine protesta sau discuta critic față de ce face Ucraina la Bâstroe era putinist, cine amintea că „nu e momentul” și că trebuie să ne concentrăm energiile doar împotriva lui Putin, era „loial”.
Cu puțin înainte, un alt subiect a fost tratat în mod asemănător: drepturile românilor din Ucraina. Cine spunea că sunt știrbite de actuala administrație Zelensky, era putinist. Cine îngropa subiectul, era un loialist.
Pe scurt, observăm un pattern: cine discută critic decizii ale administrațiilor americane, ucrainene, române din prezent și cine invocă interesele naționale în acest context devine putinist. A fi loial înseamnă a păstra tăcerea asupra intereselor naționale ale României, precum și a te alinia într-un mod acomodant, serviabil, deciziilor administrațiilor americane și ucrainene.
Nu folosesc întâmplător sau din motive pedante termeni nuanțați: ceea ce trebuie să reamintim mereu este că domnii aceștia autoritarieni care fac liste negre cu dușmani ai României încearcă să „vândă” opiniei publice o agendă anume, un anumit tip de raportare la decizii colective sau bilaterale, o strategie a statului, ca fiind „unica alternativă posibilă”, unica rațiune de a fi și a acționa a României. De aceea e mereu nevoie să fim exacți în folosirea termenilor: nu vorbim doar de SUA, ci de administrația Biden, nu doar de Ucraina, ci de administrația Zelensky, nu doar de România, ci de administrația Iohannis.
Pe măsură ce situația regională și internațională se degradează, se „ascute și lupta de clasă”. Listele negre nu se mai fac doar pe internet, ci se produc cărți cu gir instituțional și academic în care sunt enumerați cu nume și prenume, pe baza unor metode precare dpdv științific, „oameni ai Rusiei” din România. Diverse personalități din lumea culturală sau academică sunt somate să dea dovadă de „claritate morală” și, dacă nu livrează întocmai și la timp agitprop antirusesc, sunt înfierate ca fiind complici ai barbariei ruse. Și, peste toate, în aplauzele influencerilor pe steroizi, dar și a finilor intelectuali „de dreapta”, sunt emise legi care permit instituțiilor de forță să supravegheze și suprime ceea ce vor considera „dezinformare”. Și am văzut ce este considerat dezinformare pe cel puțin două spețe concrete.
Acest filon autoritarist este, dpdv moral, direct scoborâtor din trecutul nostru cel mai întunecat: încurajarea turnătoriei, a delațiunii, a supravegherii și suprimării vocilor celor ce nu trebuie auziți, se practică la noi destul de demult, încă din perioada „de aur” interbelică, din ce în ce mai mult în regimurile de dictatură carlistă, legionară și antonesciană și, desigur, în regimurile comuniste staliniste, iar apoi național-ceaușiste.
Dintr-o perspectivă realistă, autoritarienii sunt cei mai mari dușmani ai României și toate exemplele de mai sus invocă tot atâtea episoade istorice care au lezat grav și durabil interesele naționale (cu toate că există diferențe mari și cu precizarea că nu toți cei care au căutat să facă ceva în trecut au jucat cartea autoritariană). Maniera în care procedează și acum este la fel de nocivă. Să ne gândim puțin: poziția lor este că interesele naționale trebuie puse în paranteză pentru că e nevoie de o aliniere strictă „pe front”. Dar sufocarea artificială a dezbaterii nu face altceva decât să amplifice problema și să compromită chiar obiectivul vizat: consensul asupra rolului României în actualul context. Autoritarienii sunt de părere că acest consens trebuie manufacturat forțat, prin reprimare și restrângere de drepturi. Ceea ce înseamnă că vocile dizidente, critice, vor fi marginalizate și asimilate, la grămadă, propagandei statului ostil. Mai rău decât atât: discuția critică asupra deciziilor de luat pentru și în numele României, invocarea intereselor naționale nu vor mai fi posibile într-un astfel de mediu, ci vor rămâne strict o vulnerabilitate artificială, auto-indusă. Pe scurt, lăsăm trolilor ruși apanajul discuției critice și a intereselor naționale.
Nu e prima oară când autoritarienii ar face întocmai jocurile Rusiei. Atunci când menții țara săracă și depopulată, atunci când faci orice să compromiți sfera publică prin ostilitate, polarizare, prin liste negre, prin batjocura ventilată asupra pupătorilor de moaște și a bisericii, atunci când încurajezi comportamentul polițienesc și abuziv, ei bine, atunci faci ce ar face Rusia la tine acasă dacă ar avea mână liberă. Căci România, nefiind o țară cu simpatii rusești, nu este pentru Moscova o miză dpdv al convingerilor, dar poate fi o miză dpdv al stării de spirit și al încrederii la nivel social. Și așa cum autoritarienii au fost primii care au sprijinit acele forțe interne care au distrus capitalul social, încrederea, au distrus legăturile sociale, au distrus încrederea în autorități și în stat (precum și statul ca atare), așa sunt acum primii care vor ca tratament pentru bolnavul în stare critică infuzia de toxicitate care l-a adus în această stare.
